Trăsuri, breakuri, cară se urmează necontenit pe pietrele șoselei; companii trec în sunetul goarnelor, grupe de țărani cu fața rotundă, aspru tăiată, — amintind chipul caracteristic al lui Eliade Rădulescu, căruia i s’a înălțat un monument lângă gară —, sau de urîți Țigani din sălașele de robi ale mănăstirilor de odinioară, vin din toate părțile sau se odihnesc pe margenea drumului ori lângă carele desjugate.
Apuc în dreapta, pe lângă linia căii ferate. Jos, într’o luncă de arbori deși, trece lalomița, ruptă în șuviți ce scânteie albicios supt cerul nehotărît al dimineții de toamnă. De-o parte mărgenește o râpă înaltă, de alta, patul de pietriș răscolit se înfundă în tufișuri uscate. Vite rătăcesc printre moșunoaiele malurilor, și chiotele păstorilor caută să le adune de pe cărările lor de rătăcire. Câțiva muncitori își fac de lucru prin porumbiștile care se înfățișează brune ca sumanele acelor ce în primăvară o să li aibă grija.
De la un mare pod de fier prin care se mântuie strada ce vine de la Curte, o șosea se desface în sus, spre dealul de vii, în fruntea căruia se ivesc din cea mai mare depărtare frontoanele galbene ale caselor mănăstirii Dealul. De amândouă laturile drumului bine pietruit bătrâni copaci își apleacă ramurile spre o înfrățire dătătoare de umbră binecuvântată în lunile de arșiță. Câte un canton, câte o berărie părăsită acum în toamnă, o casarmă pentru călărași cu schimbul. Apoi șoseaua prinde a șerpui în linii largi printre viile despărțite de garduri de nuiele și spini, sămănate de căsuțe. Acestea sânt „viile” boierilor mari și mici de altă dală, și biserica de pe culme e „Sfântul Nicolae din vii”.
De odată-i vezi numai vârful turnului celui mare, precum și o bună parte din cel de intrare, făcut
