De atunci înainte, de la uciderea sfetnicilor de căpetenie ai Domnului care zăbovise prea mult între ai săi, de la închiderea porților cetății înaintea celui ce se cuvenia să-i aibă cheile, de la moartea lui Matei în mijlocul părerilor de rău, ca un blăstăm apasă asupra vechiului Scaun de Domnie. În 1655, la București, Seimenii seceră ca grâul copt capetele celor mai mulți dintre fruntașii țării: lăcomia lor despoaie casele și pângărește bisericile, care rămân cu păreții goi. Peste trei ani, Preda Brâncoveanu e tăiat aici, în „casele domnești”, de armașul păgânului Mihnea-Vodă. Peste câteva luni, beșliii turcești ai aceluiași tiran aruncă pe fereștile care s’au făcut țărnă pe urmă, trupurile zugrumate ale multora dintre cei rămași în viață, și dorobanții le calcă în piciare, pe când odăile răsună de cântecele de triumf ascuțite ale musicii turcești.
Apoi călăii se duseră și ei, spre pribegie și nenorocire. Străjile părăsiră locurile lor de pază. În Curtea măcelurilor se făcu liniște, liniște. Șindila putrezi, și cărămizile căzură în sălbateca împleticire a buruienilor, crescute din pământul frământat cu sânge.
Dar iată că sosește Domnia de bielșug și strălucire a lui Constantin Brâncoveanu. Pompa stăpânirii se întoarce iarăși în odăile cu totul prefăcute. Sânt din nou sfaturi, serbători, musici; cu toate că, în vremea de înjosire și supunere, zidurile, ajunse zădarnice, nu se mai apără. În toamna anului 1713 vin încă la Târgoviște, în vremea culesului viilor din deal, bătrânul Voevod, Doamna, coconii, nurorile și micii nepoței, împreună cu obișnuitul alaiu. Dar, la Paști, aceiași oaspeți veseli pornesc, cu cenușa pe cap, spre temnițile și piețele de ucidere ale Constantinopolei.
Curțile domnești se înmormântară iarăși, și an de
