Iarăși o vârcă de arbori în jurul înălțimilor. Ea nu piere însă înaintea vederii, pripită de mersul trenului. După micile căsuțe, vine un turn de biserică mare, apoi altul și altul. Ele se grămădesc în sfârșit, împreună, la un loc cu clădiri orășenești învălmășite. E Târgoviștea, foasta capitală pe care o acopere giulgiul de aur învechit al amintirilor, e Suceava Țării-Românești, dormind în umbra bisericilor sale, care-i sânt strălucite monumente funerare.
Când te cobori însă de la gară, în mijlocul multor călători, între cari cu deosebire țărani, pe cari-i aduce trenul de dimineață, n’ai crede că te afli pe pragul mausoleului. Un bulevard lung, drept, bine pavat, peste care atârnă, între stâlpi, lămpi moderne, iar, de o parte și de alta, vaste locuri goale, grădini, livezi bine împrejmuite, vile foarte cochete. S’ar părea că această stradă curățică inaugurează un oraș nou al viitorului.
Strada duce mai departe, între clădiri cu două rânduri, unele nouă, altele refăcute: câteva case arată limpede un trecut care e însă cel de alaltăieri abia. Aici sânt prăvălii, aproape numai românești, câteva berării. Mai încolo, pe lângă o mare școală ajungi într’un cartier de oameni bogați, cu case care au o bună înfățișare: întocmai precum Calea Victoriei, comercială în cea mai mare parte, se mântuie cu vilele boierești dintre Calea Griviței și Șosea.
Acesta e însă numai salonul de primire actual, locul de primblare, sediul autorităților: o Primărie, o Prefectură și un Tribunal care ar ședea bine oriunde, — și taraba negustorilor de astăzi. Oriunde te-ai uita însă, în dreapta ori în stânga, vezi rămășițile, umile sau glorioase, întregi sau ruinate, ale vechii cetăți.
