poslia adunările de răsvrătire ale boierilor munteni, patria lui Vintilă-Vodă, feciorul lui Bragă, ce a fost „județ la Slatina”, în același veac al XVI-lea, apare deplorabil. Se mătură în strada din mijloc, dar așezările sânt așa de multe, de răspândite, de sărace, încât, nestabilindu-se o rază potrivită a orașului, nu se poate face aproape nimic pentru curățirea, împodobirea, modernisarea lui. Pe lângă cele două strade paralele, dintre care una se termină printr’o Țigănie, vrednică de numele și de locuitorii ei, iar cealaltă înșiră prăvăliile, se deschid altele: unele din ele au bună perspectivă, dar nu cuprind alta decât maidane, livezi cu totul neîngrijite, mici case umile și triste.
Dacă prin aceste strade ar trece țărani curați, dacă s’ar înălța fum albastru printre arborii bătrâni, dacă, în locul cânilor ce rătăcesc flămânzi după hrana lăturilor, ai vedea caii, vitele și cobăile din părțile harnice și bogate, te-ai mulțămi oarecum cu priveliștea unui întins sat. Dar țăranii ce trec sânt numai oaspeți veniți la târg. Și ei, aproape toți, contribuie la întipărirea neplăcută pe care o culegi pretutindeni. Se mai văd la unele sătence fote țesute cu gust, dar altele se înfățișează numai în alb, cu un văl aruncat peste un conciu ce samănă la formă cu comănacul călugărițelor, iar la coloare cu fesul balcanic. La cei mai mulți țărani, vezi îmbrăcămintea dunăreană, deosebit de urîtă: căciulă fără țuguiu, un cămășoiu lung, ițari ca niște izmene largi. Tipul, mai regulat decât în Vâlcea, mai bine croit în ceia ce privește trupul, e vulgar, greoiu; lipsesc la cei mai mulți fețele supțiri ce se află aiurea (mă gândesc la Gorj, la Ținutul Sibiiului, la munții Neamțului), lipsește statul înalt și mlădios, agerimea în mișcări.
Se văd două biserici de curând drese: una pe o înălțare
