Slatina
La Slatina ajung noaptea. E grozav de urît și de sălbatec. Un lung drum printre felinare strâmbe, chioare, stinse, rupte. În dreapta și în stânga, nimic: pământ gol, ars pe niște muncele. După o lungă orbecăire în praful birjilor ce-mi merg înainte, iată,— ce ciudat mi se pare! —, un glob de lampă electrică, apoi altul. Se văd ceva case pe laturile drumului. Apoi iar straja obosită a vechilor felinare gârbove.
Abia într’un tărziu, lumina electrică apare din nou, destăinuind cu cruzime locuri virane, case în ruină, uluci rupte, — și toate acestea sămănate din loc în loc, la distanțe mari, pe strade care,; de sigur, dacă pământul nu va da aur și pietre scumpe pentru vagabonzii civilisației, nu se vor umplea niciodată. Văd o piață convenabilă, cu un palat frumos, care adăpostește administrația: în față se rotunzește o grădiniță, care ziua apare plină și ea de praf și de o și mai tristă podoabă: burghesimea din partea locului, care, în loc să coase cojoace, ca puținii cari au rămas în „Lipscanii” Slatinei, cască gura în haine nemțești murdare și face politică. Pentru asemenea oaspeți aș închide orice grădină, — căci nu o merită!
Otelul e mare, destul de bun și curat: înlesnire care, cum se știe, nu se găsește în partea, și mai nenorocită, a Moldovei.
Văzută ziua, Slatina, vechiul târg oltean, care
