dealurilor țișnesc verzuile izvoare ca în munte. Schimbarea porlului oamenilor corespunde schimbării de înfățișare a naturii. În locul hainelor greoaie, urîte, ale locuitorilor șesului, apar acum albele veșminte strânse pe trup ale „Munteanului”.
O grămădire de frumoase case de țară, cu acopereminte de șindilă încă nouă, vestesc, după un ceas de cale printre muncele, Piteștii.
Piteștii —, un oraș pe care l-ar fi putut dori cine ni-ar fi voit mai bine. O regiune de dealuri bine împădurite încunjură capitala Argeșului. Slrade drepte, case frumoase, cât se poate de bine întreținute, desăvârșită lipsă de praf. Lumea nu stă închisă în casă ca la Râmnic, ea circulă pretutindeni, gătită, dar nu prea mult; vioaie, veselă. Clădirile Statului: liceul, școli primare, sânt deosebit de frumoase. În mijloc, o grădină publică, cu arbori bătrâni, având din toate părțile clădiri mari și un oțel foarte frumos, vrednic de a fi într’o capitală. Încotro le uiți, vezi hărnicie și pricepere, însușiri nedeslipite de rasa noastră, acolo unde e curată și n’o împiedecă nimeni în desvoltarea ei.
Câțiva Evrei se află și aici: unul a zugrăvit pe păretele tainiții sale de pândă un mare anunciu că la el e mai ieften decât oriunde. Da, fiindcă, de bună samă, e și mai prost.
Piteștii, spre cari încep a veni aslfel de oaspeți, nu sânt o creațiune nouă a ultimului avânt românesc, care a creat Regalul. Încă din vremuri îndepărtate, Sașii Sibiiului își trimeteau mărfurile prin pasul Turnului-Roșu, care ducea de-a dreptul la Râmnic, dar putea să hrănească prin bogăția adusă de dânsul și un târgușor de drumul mare, în calea spre București, ca Piteștii aceștia Odată, viind de la Bucureștii lui Ștefan-Vodă Cantacuzino și mergând spre
