mesei era frumoasă, și lipsia poate numai și o suflare de ideal, ca aceia care, la mesele ofițerilor austro-ungari, îi face să se ridice toți, stăpâniți de un sentiment mai puternic decât oricare, în clipa când musica începe Gott erhalte și câte un bătrân colonel sau general pronunță numele venerat al Împăratului[1].
Timpurile vechi de tot se pomenesc în împrejurimi; în Romula, sus, iar jos, spre Corabia, portul dunărean, șchela spre Bulgaria, în Antina; apoi în legenda cărturărească a Cesarului Caracalla. erou eponim al localității, de hatârul Împărăției căruia Statul, școala și limba literară scriu. Caracal, în loc de Caracăl. În sfârșit, prin ruinele de curți domnești: ziduri de cărămidă care a încăput, în timpurile lor de întemeiere, — când mai erau numai câteva gospodării de țărani și mai multe case de Bulgari, fugiți de peste Dunăre, unde-i aștepta pedeapsa Turcilor pentru isprăvile prădalnice, odihna de după lupte a lui Mihai Viteazul.
În grădinița din mijlocul orașului, revisorul școlar a organisat o exposiție de produse agricole, care arată minunile cele mai vrednice de luare aminte pe care le-a săvârșit gospodăria învățătorilor. Câțiva dintre dânșii sânt acolo, de așează lucrurile aduse de dânșii, și, când li vorbesc de nevoia de a se strânge și de dânșii rămășițele trecutului bogat în datine proprii ale noastre, hârțoagele moșnenești a
- ↑ Și aici s’a petrecut una din marile schimbări fericite ale timpului: astăzi armata este cel mai nobil corp constituit în societatea românească, și nicăiri nu se consacră o muncă mai metodică idealului înțeles în forma cea mai înaltă și mai grea (1916).
