1. Spre Caracal.
Drumul la Caracăl duce printr’o regiune plăcută, care nu e cu totul șeasă. Porumbiștea urmează, amestecată cu locuri împădurite. După două stații, — dintre care una are numele, azi hotărît prea archeologic, de Romula —, se ajunge la Caracăl.
Țara Oltului, podoaba regatului român, face aceiași impresie bună pănă la acest sfârșit al ei. Stradele sânt curate, acoperite din bielșug cu nisip: pompierii orașului stropesc cu o dărnicie care face pe trecători să părăsească și trotoarele pentru a se adăposti în curți; în schimb, stropirea cerească lasă și aici mult de dorit: după aproape trei luni de secetă se adună, aduși de un vânt rece, greoi nori suri, din cari ploaia pare că abia stă să se arunce lacomă asupra pământului ars, care o așteaptă în haina de umilință a prafului. Dar abia câteva picături, ca o batjocură, și apoi „ugerele vacilor lui Indra” se prefac într’un supțire covor cenușiu care nu dă nici bucuria soarelui, nici bielșugul umed al ploii.
Casele, încunjurate de grădini și fără pustiul murdar al maidanelor care să le despartă, apar vesele și gătite cu flori la ferestre. E Sântă-Măria Mică, și Precista, care a acoperit drumurile Vâlcii de cară înaintând agale, de călăreți iuți, de drumeți spre bâlciuri, cu cămășile albe, mintenele brune și fotele
