Ungurul și bandierele lui Vladislav-Vodă Munteanul. Ce frământări de pofte cuceritoare au strâns cu patimă aceste ziduri, înaintea cărora s’a hotărît de atâtea ori soarta întregii acestei părți din malul drept! La 1877, aproape patru sute de ani în capăt de la cucerirea îndrăznețului Voevod din veacul al XIV-lea, tunuri românești au fulgerat de pe țermul stâng spre Vidinul atâta vreme stăpânilor, spre cuibul de unde purceseră, cu mai puțin de un secol în urmă, jafurile fără număr ale răsculaților turci călăuziți de Pasvantoglu, stăpânul, împotriva voinții împărătești, al Vidinului! O oaste românească s’a apropiat peste câteva luni de cetatea răufăcătoare, dar n’a putut să ducă a doua oară steagul nostru pănă sus pe ziduri. După războiu, Vidinul, râvnit și mai mult de Sârbi, a rămas al Bulgarilor, cari, în loc să dărâme vechea primejdie a Dunării, cum îi lega tratatul ce i-a înființat din nou ca Stat, au reparat zidurile, au acoperit cele trei turnuri și au clădit alături căsărmile de la care se văd coperemintele roșii de tablă.
Ca un semn al celor din urmă lupte ale noastre aici, malul românesc înalță ceva mai în susul apei un monument. El domină, căci aici malul ne ajută pe noi: pentru întăia oară în acest unghiu oltean al Dunării noi avem înălțimile.
Dar și aici rămânem cu livezile noastre, ai căror arbori, frumoși încă, împodobesc dealul scorburos și tăiat de dungi. De la aceste două daruri ale naturii, Calafatul, care e vechiu numai ca șchele și nu ca oraș, își capătă o parte din frumuseța prietenoasă. lar altă parte i-a dat-o gustul nostru pentru ceia ce e elegant, drăguț. Cele două biserici sânt frumoase, și pe malul apărat de cheiuri de piatră se văd case plăcute, vesele, primitoare. Printr’o tăietură adâneă
