lui Clemenceau aceeași rezistență absolută din care Ion Brătianu își făcea un așa de mare titlu patriotic. D. Văitoianu luase Internele, și numise secretar general pe un alt ofițer, colonelul Manolescu, creatorul, în timpul războiului, al Caselor Naționale, fiu de țeran de la Breaza, simplu și drept.
Trebuia să se facă alegeri, și șeful partidului liberal aștepta de la dînsele, el care împroprietărise pe țerani, cum o spuneau marile afișe de propagandă, și cîștigase războiul, o manifestare de voință populară și, neapărat, imediata sa restaurare. Terenul îi fusese pregătit și prin supărarea generalului Averescu și a lui Take Ionescu, cari nu voiau să prezinte liste. Cît despre agitația obscură a așa-numiților „țerăniști”, în frunte cu sprintenul învățător Mihalache și cu sistematica ambiție tenace, de osoasă și proeminentă bărbie, a dlui Madgearu, Brătianu nu credea că are să se teamă din partea aceea. În ce mă privea pe mine și pe cei cari din nou se adunaseră în jurul meu, despotul pe care n-avusem prilejul să-l revăd după întoarcerea la București și care nu dorise să mă vadă în zilele fericite, avea cel mai absolut despreț pentru irealitatea, și deci lipsa de orice folos a noastră.
În momentul primelor alegeri din România unită, situația mea se îmbunătățise. Un trai omenesc devenise posibil prin darul, de un grup de prieteni și prețuitori, format de generalul Leonte, al unei frumoase locuinți din Șoseaua Bonaparte, clădită de un italian într-un stil care i se părea a fi cel românesc. Deși rîndul de sus rămînea închiriat unui ofițer de rezervă, care ținea foarte puțin samă de nevoia de liniște a cui lucrează și are nevoie de concentrare – și ce-am mai avut de lucru pentru a ieși din carcera celor patru odăițe, pentru familie și pentru zecile de mii de cărți, necontenit sporite din proviziile
