la mine în redacție, aducîndu-mi, cu un aer de impresionantă gravitate, un plic pecetluit cu negru. M-am zguduit la gîndul că fiul sau ginerele meu au rămas pe cîmpul de luptă. Era însă cunoscuta scrisoare, adresată tuturor conducătorilor de partide, și socialistului, care a publicat-o, prin care principele Carol renunța la drepturile sale de succesiune. E ușor de închipuit cum am putut primi vestea acestei noi greutăți care se adăugea la cele supt care se zbătea țara, neajunsă încă la siguranță și la stabilitate. Nu mă gîndeam atunci că împrejurări foarte apropiate îmi vor da putința de a influența asupra retragerii unui act care primejduia continuarea, atît de necesară, peste orice greșeli, care se acumulau, din nenorocire, a dinastiei.
În fața necesității, netăgăduite, a iscălirii unui act impus de arbitrii lumii, cari decideau la Paris, act prin care se impuneau clauze neplăcute dar, din fericire, nerealizabile, Brătianu, potrivit cu obiceiul său de a sta la putere numai cînd e bine, se retrăsese. Totdeauna plin de intenții bune, pe care și avea curajul de a le duce la capăt, dar supus influenței cui avea ultimul cuvînt și permanent dominat de mintea sigură a principalului său sfetnic, regele Ferdinand a încercat încă o dată realizarea celui mai scump vis al său: o concentrare națională în jurul Coroanei. Un înalt magistrat, Corneliu Manolescu Rîmniceanu, pacific colos, om de un spirit așezat și amabil, a fost chemat la palat, și el se credea acum de fapt președinte de consiliu, distribuind cărți de vizită de care m-am învrednicit și eu cînd, pe neașteptate, misiunea de a forma un nou Ministeriu a fost dată generalului Văitoianu, unul din stîlpii rezistenței în momentele de panică. Merituosul ofițer, gata oricînd de o înțelegere, era încă de atunci legat de partidul liberal, și omul care „guverna din opoziție” îl putea-i deci admite, dar cu condiția că și noul prim-ministru va opune ultimatumului
