al Camerei Deputaților, mi-a fost de mare folos pentru a pătrunde și mai mult în sufletul acestui admirabil popor care, din nenorocire, nu și-a căpătat conducători, nu numai vrednici de dînsul, dar măcar asemenea cu dînsul.
Am fost pretutindeni, de obicei singur, ori cu vreun tinerel, care era în stare doar să-mi arăte drumul, din sat în sat, timp de mai mult de o săptămînă. M-am suit pînă sus în munte, dincolo de Rod, la „localitatea cea mai ridicată din tot fostul regat al Ungariei”, m-am învîrtit prin satele de oieri care, de la Săliște, se înfundă în valea îngustă a muntelui, am cercetat așezările de cealaltă parte a Sibiului și noaptea am trecut pe lîngă înaltele case solide ale acelui Amlaș care se ținuse o bucată de vreme, cu sași și români laolaltă, de stăpînirea feudală a vechilor Domni ai Țerii Românești. Cu populația săsească am avut mai puțin a face, oameni perfect disciplinați îi știam demult, de cînd, în Brașov, asistasem la o întrunire a lor, care trebuia să decidă dacă mai merg cu guvernul unguresc ori ba, după ce șeful sașilor „verzi” căpătase un rost de notar și unii îl socoteau deci ca trădător. Sala, în care fiecine era așezat după rangul său bine chibzuit, era vădit contra ungurilor și o ațîța apariția frumoasă a pastorului cu barba înflorită, care le amintea că la spatele lor e marele popor german din mijlocul căruia venea el; „trădătorului“ i se aruncă în față, cînd întreba ce a căpătat, că a mîncat un extrawurst, un „cîrnaț suplimentar”. Mă rog, revoluție și nu altceva, complecta răsturnare a conducerii; dar cînd a fost la vot, toți au mers ca unul singur cu acela care nu avuse o singură aprobare publică. Deci și acuma, cînd am stat să explic, în nemțește, cine sînt și ce vreau, am fost întrerupt ca să mi se spuie: „noi știm“, „ni s-a spus“. Dar cu ce conștiință politică vorbeau acești țerani, față de cari nu se putea întrebuința trucul nerușinat
