că, „neprezintîndu-se timp de jumătate de ceas nici un alegător, urna este închisă”!
La ai noștri nu erau numai primirile ospitaliere, cu călăreții ieșind în margenea satelor, cu covoarele scoase la ferești și florile pe masă, cu poftirile înlăuntrul frumoaselor case îmbulzite de mulțimea țesăturilor și ospățul împreună, cu închinările de păhare. Pe alocurea era și cîte cineva care mă știa; aiurea nu pătrunsese modesta mea notorietate. De obicei se asculta, cu o deosebită cuviință, cum se cade față de un oaspete: undeva, la căderea serii, oamenii au fost adunați de formidabilul glas al crainicului care, ca în vremi depărtate, pitoresc patriarhale, suit pe o dîlmă și puind mînile la gură, striga, de să se audă pînă în cea mai depărtată margene, că „o vinit un domn de la București, de la dipotați” și, într-un șfert de ceas, supt strașina bisericii erau strînși bătrîni și tineri, sprijiniți în „bote”, cu mînile supt bărbie, fără a spune nici da, nici ba, ca oameni pățiți, cari au trecut prin multe încercări. Întîmpinam și îndoieli: undeva, în margenea pădurii care duce spre Alba-Iulia, un sătean m-a întrebat, sincer ori mehenghiu, el o fi știut, ce trebuie să facă, de vreme ce unul îi spune azi una și mîni altul îi spune alta, pe cînd odată se știa una și bună (candidatul românesc, se gîndea el, desigur, opus celui străin) și i-am vorbit în parabolă:”D-ta ești însurat? – Sînt! —Dar cînd a fost să te însori, multe ți se vor fi îmbiat, și de nici una nu ți s-a fi spus că e chioară, șchioapă, proastă, leneșă și săracă; însă tot te-ai însurat cu una. Apoi, așa să faci și cînd ți se îmbie mai mulți candidați, fiecare lăudîndu-se, firește, pe sine”. Cei de față și-au dat din coate, iar omul a tăcut.
Într-un singur loc, la Apold, feuda familiei Beu, prieteni ai dlui Goga, am întîlnit agenți porniți pe gîlceavă, cari strigau îngăimat, și în prezența părintelui Lupaș, pe
