Notelor și extraselor. Într-o călătorie nouă la Veneția, în 1901, cînd mi-am găsit sălașul de o lună într-o căsuță din Calle del Ridotto, la doi pași de biserica S. Mosè, în umbra căreia pe la 1500 stătuseră solii lui Ștefan cel Mare, continuasem, după 1453, și pînă în epoca lui Soliman cel Măreț, culegerea documentelor privitoare la raporturile cu Orientul, recoltă care-mi va fi de mare folos pentru o Istorie a Imperiului otoman la care nici nu cutezam să mă gîndesc atunci, dar ele vor aștepta lungi ani de zile publicarea.
Cercetasem, dar nu pentru asemenea studii despre Apusul tot mai mult uitat, întîiași dată Budapesta, și ea găsită în treacăt, pînă atunci, ca și Viena. Pregătisem pentru”Minerva”, care scotea și o colecție albastră de cărticele pentru popor, o istorie a lui Mihai Viteazul, care a avut darul să placă unui spirit ca al lui Vlahuță, cu totul ieșit din vechile lui tovărășii, cum profesorul Alexici ținea să-i cunosc elevii, așteptînd probabil de la mine certificatul de sentimente românești de care prin purtarea sa nesigură avea așa de multă nevoie, am cetit, în prezența lui, fragmente dintr-însa unui grup care, cu d. Goga, pe atunci, ca aparență, un modest tînăr foarte blond, era să deie în curînd, mulțămită spiritului de organizator și de bună administrație al dlui O. Tăslăuanu, frumoasa publicație literară Luceafărul, despre care va fi vorba mai tîrziu, în altă legătură. Stînd în subsolul unei mari case din Buda, în odaia închiriată de portar, am lucrat în biblioteca Muzeului Național, cercetînd vechi manuscripte românești și făcînd excerpte din traducerea de acte polone datorită prin 1870 unui canonic german de la Suceava, Schmidt, istoric al catolicismului în părțile noastre. O dată, portarul, care știa prin amicul său, portar și el, la Palatul Regal din Buda, cînd avea loc venirea și plecarea, tăinuite de frica atentatelor, a lui Franz Joseph, ne-a arătat locul exact de unde-l pot vedea, și de foarte aproape,
