trecînd. Am stat acolo supt ochii poliției, care n-a îndrăznit să mă întrebe nimic, în ciuda pălăriei calabreze, a cunoscutei pelerine cenușii și a mînii ținute în buzunar, cine sînt, ce caut și pe cine aștept, pînă ce trăsura, venind din cetățuia gotică, s-a coborît pînă în fața mea, bătrînul suveran, roșu, gras, obosit, cu capul plecat pe umăr, vorbind cu adjutantul său credincios, contele Paar.
De la Budapesta, m-am întors cu neașteptata cunoștință, prin hîrtiile, perfect păstrate, ale celui dintîi episcop, după Unire, pentru ortodocșii din Ardeal, cari-l ceruseră prin răscoală: sîrbul, cu principala reședință în Buda, Dionisie Novacovici, o întreagă lume de hîrtii de umil caracter provincial, cu gîlcevi, bătăi și păcate prin satele rămase în urmă, dar toate cu o limbă atît de bună, cu o ideație și o simțire românească de o seculară datină, și așa de asemenea cu ce știam atît de bine din viața actuală a satelor de la noi. Acesta mi-a fost materialul pentru articolele, publicate în Noua revistă română a dlui Motru, care s-au tras aparte apoi în cărticica Sate și preoți din Ardeal, la 1901.
Deocamdată, cu atîta inedit, cules în deosebite împrejurări – și la catolicii din Iași, chiar și pentru Istoria literaturii românești —, și cum, pe de altă parte, în Ardeal dădusem și de depozitul de acte românești politice din Alba-Iulia în biblioteca Batthyányi, iar aceea a Academiei Române mă îmbia cu manuscripte așa de prețioase ca registrele lui Brîncoveanu și lui Constantin Mavrocordat, am căutat și am găsit un nou fel de publicare oficială.”Junimiștii”, aceia cu cari Sihleanu mă bănuia că am înțelegeri misterioase și condamnabile, erau acum la putere, într-o combinație conservatoare care, ca orice ieșea din jocul mecanic, supravegheat de regele Carol, al partidelor în luptă, mă interesa foarte puțin. Ministru de Instrucție ajunsese inteligentul și binevoitorul pentru toată
