Da, chiar acel cuvînt care nu figurează în vocabularul de audiențe al dinastiilor. Făcea o singură distincție, clară și absolută, pentru Kogălniceanu. Era deci și in familia regală cineva contra unei situații politice pe care o descrisesem fără rezerve întocmai așa cum era? Încă de atunci aceasta-mi dădea de gîndit. Oricum, m-am întors cu multă bucurie de la această primă vizită.
Dar mi s-a observat că nu-mi făcusem datoria de a mă duce întîi la regele. Și astfel o nouă cerere de audiență pentru a prezintă aceleași volume buclucașe mi-a deschis ușile palatului regal.
Orice era să [se] creadă mai tîrziu despre tînărul amestecat în politică pentru a încerca să strice bunele relații cu monarhia pe care o văzusem șl o voi vedea adesea la lucru în Ardeal, și oricum cuvintele sale au putut fi raportate de ministrul austro-ungar la 1915, aproape cincisprezece ani după aceasta, cînd mă hrăneam cu iluzia că putusem face și unele progrese, Carol I a fost foarte bun cu profesorul care abia se apropiase de treizeci de ani și care în politică, singura hotărîtoare, nu însemna absolut nimic, nefiind măcar înscris în listele electorale. Aici mă așteptam să găsesc protocolul. El era desigur în audiența în picioare, în felul cum se dădea mîna la început și la sfîrșit, dar, modul de exprimare fiind fără îndoială altul decît la Cotroceni, deloc în ce privește ideile, netede, radical de netede în toate privințile, și sentimentele rostite cu o uimitoare lipsă de orice fereală. A pipăit cartea, s-a uitat la dînsa, a foiletat-o, a pus-o de-o parte și apoi s-a interesat de ce se petrecuse cu dînsa. – A fost scrisă pentru Academia Română, dar răspinsă de dînsa. – Da? și pentru ce? – Pentru că s-a adus înainte lipsa unui capitol. – Și capitolul lipsea? – Nu, maiestate, și am făcut să se constate aceasta. – Și s-a revenit asupra hotărîrii? – Nu, maiestate… – Nu? Aceasta este o… Nu găsea cuvîntul. În sfîrșit el s-a desfăcut, necruțător,
