ca să caut material pentru cartea mea Relations entre la France et les Roumains, apărută întîi ca articole în l’Indépendance, după ce fusese refuzată de Academie, care se ținuse „neutră» în neutralitatea oficială a țerii.
Dar evenimentele se îmbulzeau amețitor de răpede în acea dulce toamnă, una din cele mai frumoase pe care le-am văzut, indignător de indiferență la încordările și suferințile noastre. În ziua cînd s-a aflat căderea Constanței, am mers la Ministerul de Război ca să aflu ce este supt comunicat.”Ce să fie? ce să fie?”, a fost răspunsul generalului Burghele.”Ce e acolo în comunicat!””Dar n-am venit pentru atît“.”Ei ce, ei ce? A căzut Constanța.” Și, pe urmă, scurt, limpede, ca și cum n-ar fi fost vorba decît de o neapărată concluzie, trasă matematic:”Dacă aveți patriotism, de ce nu încheiați pacea?”
Supt impresia acestui teribil răspuns am căutat din nou pe Brătianu, deși-i făgăduisem că nu-l voi mai vedea, odată ce în sufletul lui este numai ce constatasem cu durere. Au trecut cîteva zile pînă i-am putut vorbi, zile de un astfel de chin încît, căutînd cui să i-l mărturisesc, m-am dus și la colegul Bianu, deși-i știam sentimentele, și el însuși a rămas înspăimîntat de ce-i umbla prin cap secretarului general de la Război. Brătianu m-a ascultat foarte liniștit, pentru ca, după ce-i înfățișasem ce e cu omul care nu era la locul de cea mai mare răspundere, să mă întrebe:”Ai d-ta unul mai bun?” S-a pierdut apoi într-o cugetare mută, pentru ca, amintindu-și de teribila sentință a generalului, să exclame:”Pacea separată; dar putem noi avea astăzi pacea separată?” […].
