Am crezut că e bine să așez pentru dînsul un scaun lîngă fotoliul meu, pe estradă. În alte țeri, ca în Germania, fiii Împăratului luau, la Universități, unde dădeau și examene, locul în bănci. Mi se părea că nu sîntem maturi pentru atîta democrație. Dar, cînd unul din prietenii săi a voit să beneficieze de dreptul de a intra în cancelarie, l-am dat afară in formele cele mai netede. Deși viitorul rege, ocupat și cu datorii militare, părea obosit și guvernorul său manifesta un vădit scepticism față de ascultarea lecțiilor mele, m-am putut încredința, în conversații ca aceea despre caracterul țarului Alexandru I că, dacă vizitatorul cursului meu nu cetește mult, el știe să asculte – în acest caz pe marele duce Nicolae, care se ocupase de acest strămoș al său – și să reție – și cu ce spirit critic! – ce auzise.
Aș fi voit ca moștenitorul în al doilea rang să treacă prin formele universitare, și i-am făcut propunerea de a publica în englezește o lucrare de doctorat despre călătorii englezi la noi, dar n-am întîlnit dispoziție pentru aceasta. De altfel, prințul Ferdinand decisese că fiul său mai mare va merge la Berlin, celait avînd să facă studii de marină în Anglia. În audiența pe care am avut-o la el, am adus argumente contra acestui sistem de educație. Mi s-a obiectat că mai sînt prinți cari fac studii în alte țeri decît a lor. – Da, aceia ai regelui din Annam. Cine a cunoscut pe regele Ferdinand știe însă cît erau de neclintite hotărîrile acestui timid.
Prințul a mers deci la Berlin, dar s-a întors cu același temperament, foarte complex și greu de înțeles, cu aceeași hotărîre, moștenită din ambele părți. Generalul Perticari îmi povestea că, într-o discuție cu atotștiutorul Împărat german, tînărul ar fi înfruntat părerea acestuia despre originea pelasgică a albanezilor cu argumente trase din ce auzise la București. N-ar fi fost de mirare să fie așa: viitorul Carol al II-lea căpătase de mult încredințarea că discuțiile asupra lucrurilor pe care le știe sînt absolut inutile.
