politiciani de carieră, crezul pe care pînă atunci îl strigasem în urechile lacome de adevăr ale mulțimilor sincere și oneste. Și n-aveam întru aceasta două însușiri indispensabile pentru succes: încrederea în mine și lipsa de autocritică a acelora cari, văzînd simplist, pe linia dreaptă a abstracțiilor, sînt capabili de orice pentru ceea ce n-au înțeles pe deplin. În lumea unde obrăznicia s-a răsfățat și se răsfață mai larg, mîncînd din generație în generație toate „praznicele“, nu numai că nu m-am putut pune la nivel, dar n-am ajuns, pînă astăzi, nici măcar la hotărîrea de a voi să fiu obraznic. Iar o mîndrie moștenită și [întărită prin toată cultura ce mi-am putut cîștiga, prin acea predică de catedră care cere cea mai desăvîrșită demnitate personală, a fost interpretată de toți milogii și îngenuncheații, de toate flendurile morale ca o nesuferită vanitate, care trebuie înăbușită prin ridicul sau zdrobită prin urletele violenței.
Parlamentul nu era al îmbătrînitului vechi conservator Sturdza, căruia mi se părea uneori că-i plutește deasupra capului ghigilicul întîrziat al caftangiilor de supt Regulamentul Organic, pe vremea rudei sale, Mihai-vodă, ci al lui Ionel Brătianu.
În mijlocul atîtor prieteni și devotați, gata să-i aclame șefia la cea dintîi dovadă incontestabilă a decadenței primului-ministru, acesta apărea altfel decît îl cunoscusem pînă atunci: inabordabil pentru o discuție liniștită, răspingător față de tot ce-i părea o concurență, temător de oricare altă popularitate, întrebuințînd ironia pe care o împrumutase de la Carp, pentru a lovi fără discernămînt în dreapta și în stînga, mergînd pînă acolo încît mă bănuia că aș crede cu adevărat în posibilitatea de a avea locul său; un lung răsfăț, care-l făcea să părăsească banca ministerială, a unor grele răspunderi stropite cu atîta sînge, pentru a se întinde în bănci între prieteni, lungind „nonșalant“ picioarele în fața tribunei, cu un
