nu făcuse nici o politică pînă atunci, au știut să umble cu acei oameni buni asupra cărora trecuse vîntul cumplit al fatalității.
În atmosfera încărcată de aburii sîngelui, cu prizonierii sociali putrezind prin temnițele județene, sau scuturați de valurile Dunării, s-au făcut alegerile, și legătura mea cu d. Cuza, tot mai mult întărită prin lucrul la același organ de luptă, m-a făcut, pe mine, cel care rîsesem odată, din plinul convingerilor mele, de zădărnicia parlamentară, să-mi pun candidatura alături de a războinicului meu prieten, fost deputat cu mulți ani înainte, dar supt, flamura „erei noi”, a junimiștilor, la Colegiul al II-lea de Iași. Am reușit eu singur, ca unul care n-aveam în localitate dușmăniile pe care în chip firesc și le căpătase spiritul ofensiv și mușcător al amicului meu, și numărul meu de voturi a întrecut, mi se pare, pe acela realizat de Gheorghe Panu, acuma candidat al guvernului, ceea ce Panu nu mi-a iertat niciodată, și mi-a plătit-o cu amărăciunea pe care acest spirit închis și răzbunător știa așa de bine s-o răspîndească. S-au găsit destui cari să coboare și în sufletul dlui Cuza, pentru moment, sentimente pe care desigur nu le merita perfecta mea loialitate față de dînsul.
M-am mirat eu singur de o asemenea izbîndă și, la vederea ușii din strada Buzești, împodobită frumos cu verdeață, după datina ardeleană, de femeia de lîngă Sibiu care-mi hrănea unul dintre băieți, am socotit că e vorba de o farsă căreia ai mei le-ar fi căzut victimă și am cerut înlăturarea acestui decor de serbătoare, care în el însuși îmi jena discreția. Era însă adevărat. Trebuia să rostesc de acum înaintea adversarilor, ale căror mijloace le bănuiam, înaintea ironiei blazaților și furiei fanaticilor, ca și înaintea masei molatece, flasce a indiferenților, funcționari-deputați,
