din seara lampioanelor aprinse, mă așezasem în primele rînduri ale revoltaților. S-a ținut o ședință la Universitate, cu obișnuitul zgomot confuz de opinii în mare parte absurde, și s-a ajuns la rezultatul că o comisiune se va prezintă la Maiorescu pentru a-i arăta durerea și revolta noastră și a-l invita la o ședință solemnă, în care, în fața studenților, i s-ar pune în lumină activitatea. S-a ales rectorul, C. Dimitrescu, decanul Facultății de litere, Bogdan și, eu toată împotrivirea mea, care, locuind la Văleni, n-aveam nici redingota obligatorie pentru o astfel de misiune și față de un astfel de om, – eu.
Ne-am prezintat tustrei în casa albă din strada Mercur, și o emoție sinceră ne însuflețea. Maiorescu a apărut, glacial, și cu o privire rea în ochii încă așa de vii. A vorbit fiecăruia despre ce credea că-l putea ofensa mai mult. L-a întrebat pe”Coco”, tip de leneș inteligent, dacă-și continuă cu același spor activitatea, și-a exprimat mirarea că Bogdan, filolog, se interesează și de filozofie – și Bogdan, care nu știa cum îl maltratează șeful său politic în scrisori personale, s-a scuzat prin aceea că, foarte tînăr, a făcut un raport despre școlile din Germania —; mie mi-a socotit anii de cînd n-am mai ocupat scaunul pe care fusesem poftit. Refuzul de a apărea în ședința solemnă a fost scurt, net și casant. În zădar ceilalți doi au stăruit, rugători. N-am mai putut răbda: venise, cum mi se întîmplă mie, clipa cînd, orice ar fi, nu pot tăcea. I-am spus că nu e vorba numai de noi, pe cari e liber a nu ne prețui, ci de studenții noștri, ai tuturora, și de o societate pe care nici la început junimiștii n-ar fi trebuit s-o desprețuiască, dar care azi nu merită fără îndoială desprețul lor. Energica figură colorată se aprinse și mai tare și, gestul dispărînd, omul se ivi.
— Și crezi d-ta că noi n-am avut inimă?
— Dacă ați avut-o, e păcat că pînă astăzi n-a știut-o nimeni…
Ne-am închinat și am plecat. Totuși ședința s-a făcut,
