De atunci nu m-am întîlnit cu ilustrul profesor și importantul om de stat decît la Universitate, unde uneori grația lui îmi promitea să mă ia cu trăsura, dar el uita promisiunea îndată ce votam contra unor interese de partid și de grup personal, pe care totuși le-am menajat așa de mult încît n-am vrut să-i pregătesc un moment penibil întrebînd în domeniul literaturilor cunoscute mie demult pe d. Mihail Dragomirescu, candidat la o catedră de… ce predă, cu eleganța care se cunoaște, nu însă fără să fac pe Ioan Bogdan a-i comunica în scris, prin. poștă, supt ochii mei veghetori, opinia pe care-mi permiteam s-o am față de d-sa.
O singură dată am mai intrat în casa cu lampioanele, și cred că e bine să povestesc întîlnirea, care cuprindea însă și pe alții, căci, oricît. ar fi prinsă lumea astăzi de alte griji, tot se va găsi cîndva un om„ măcar un autor de teză de doctorat, pe care aceste lucruri să-l intereseze puțintel.
Maiorescu trebuise să-și părăsească o catedră pe care, și în mijlocul celor mai strașnice furtuni politice, o ocupase în chipul cel mai credincios, chiar dacă aceeași inegalabilă artă de prezintare dădea an de an exact aceleași iucruri, în exact aceeași formă, orice conlucrare cu studenții fiind imposibilă la un profesor care se ținea, cu oricine alții decît tinerele genii pe care le forma, la o asemenea înălțime. Cruzimea luptelor politice făcuse ca, supt ministeriatul lui Haret, d. Gh. Adamescu să iscălească o adresă în care se făcea cunoscut „dlui profesor T. Maiorescu” că, deoarece a refuzat de cîteva ori să participe la activitatea unor comisiuni de examen, e pus în retragere pentru limita de vrîstă. Atît.
Își poate închipui cineva indignarea care ne-a cuprins pe toți aceia cari, indiferent de relațiile personale, pline, adesea, de jigniri nemeritate, eram în stare să măsurăm proporțiile omului. Deși nu fusesem printre invitații
