rusească, bogate, de un adînc castaniu, pe care-i plăcea să le dezmierde, lăsînd să se audă, cu sau fără căscatul comod, un voluptuos; „eh, eh!”. Pentru subtilitățile materiei sale desigur că nu era pregătit și chiar textul în legătura lui de frază nu-i era clar decît după o prealabilă pregătire, care putea lipsi uneori. Nu voi uita niciodată hazul inițierii noastre în Herodot, care poate că spune povești bune pentru mințile tinere, dar „ionismul” lui cere cu totul altă preparație decît a Gramaticei lui Zotu sau a unei atît de ușoare linciuriri în Lucian. La prima lecție de fapt nu știam nimeni nimic, ba nu aveam nici cărțile.
Profesorul era însă încredințat că fusese o altă lecție înainte, în care ni se indicase cartea a IV-a, de atîta folos pentru noi și la istorie, ca una ce introducea în viața sciților și geților, vechi stăpîni pe meleagurile noastre. În fața tăcerii generale, glasul răsfățat al profesorului se întoarse spre mine. – Eu sînt elev bun, eu sînt băiat cinstit, și harnic, și învățat, – eu desigur pot traduce. Și, de sfială, am tradus, – Dumnezeu și zeii Olimpului și ai tuturor popoarelor Orientului pot să știe singuri ce. Conștiința, o delicată conștiință, care mijea, mă tulbura în două privinți: că spuneam ce nu știam și ce nu putea să îndrepte nici profesorul, de care deci abuzam și că lăsam să se creadă, rău coleg, că lecția a fost totuși dată. Dar recompensa a venit imediat: însuși textul, editat la Teubner, în Lipsea, al autorului grec, text din care poate mai am o parte, cealaltă fiind generos dăruită mai tîrziu Deborei Ilovici, fiica, locuind în aceeași curte, a antreprenorului pompelor funebre, om prietenos, care pe stradă acosta pe oamenii mai în vrîstă cu fireasca întrebare: „cucoane, da’ mie cînd îmi faceți saftea?”. Din greceasca primelor clase de „curs superior” îmi aduc aminte aceasta – și atîta.
Frumos, cu părul blond, creț, des, cu niște pătrunzători ochi de un albastru adînc, aproape ireal, iute și elegant în mișcări,
