nervos de nu-l puteam urmări, sigur de știința sa și amorezat de dînsa, avînd o nesfîrșită plăcere să umple tabla cu cifre pe care un singur gest energic cu buretele le făcea să dispară ca într-un joc de iluzii, profesorul Dimitriu vrăjea, acolo, pe scîndura neagră, o mai înaltă matematică, din care nu înțelegeam absolut nimic. Cînd venea teribilul ceas al problemei de tratat în scris, ca să nu dau hîrtia albă, făceam întîi o disertație… literară asupra problemei. Cîtă milă de mine trebuie să fi avut profesorul care mi-a „dat drumul” pentru ca, aiurea, încă doi ani să fac tot aceeași tristă experiență…
Aparte, fără vrîstă aparentă dar, desigur, trecut de patruzeci de ani, ardeleanul Marțian, directorul liceului supt „conservatori”, al cărui nume chiar părea că-i spune ființa, venea din altă lume și o reprezintă neschimbată. Ultramontan, care învățase, mi se spunea, în Viena, din care aducea o bogată, o impresionantă știință, el crea „sintaxa ornată” pe care ne-o prezintă. Nalt, osos, bolnav, reținut de suferința lui de piept adesea acasă, călcînd și de aceea măsurat, cîntărindu-și vorbele dar, în fond, cu toată această solemnitate, bun și iertător pentru cei cari, ca Arthur Stavri, care încă de atunci făcea versuri, îl așteptau în culoar ca să-l înștiințeze că nu sînt pregătiți pentru… ziua aceea, el dădea o înaltă demnitate, pe care n-o mai întîlnisem la nimeni, catedrei. Traduceam acum din poezie, și Georgicele lui Virgil, cu un profesor care nu era nici plugar amator și care uitase casa părintească, de bună samă a unui vrednic țeran de dincolo, nu ne erau inteligibile prin recomandațiile practice din ele, iar poezia ne scăpa și nouă, cum scăpa și profesorului, un așa de competent filolog. Dar eu, de la mine însumi, începeam a trăi în cugetarea din această limbă, deși mai tîrziu numai mi-am dat samă de procesul ascuns care se petrecea în mintea mea.
Bătrîn desigur era și profesorul de filozofie, Giurgea,
