a lucrurilor abia înfăptuite, nu putea fi decît catastrofală. Mi-a trebuit că prin cetiri personale să deprind o limbă care era să fie așa de familiară istoricului. Ideea, atît de criticată de capetele înguste ale rutinerilor, de a trece de la felul de cugetare analitic, ca al nostru, din latina Scripturilor, a evului mediu, a scrisorilor domnești și boierești, arătîndu-se, firește, greșelile și marile deosebiri, la modelele clasice, sintetice, rămîne și astăzi, după înlăturarea ei de oameni grăbiți a-și răzbuna, prin distrugeri, închipuitele jigniri.
Grecește… A, grecește! A crede cineva că se poate ca în doi ani, în numai doi ani, alături cu atîtea materii, și cu materii atît de diferite, să-ți însușești limba în care rațiunea umană cea mai rafinată a introdus cele mai mari și mai frumoase complicații de care e capabilă, este una din cele mai cumplite rătăciri ale pedagogiei oficiale. Deprinderea formelor așa de bogate, pe care nu e de ajuns să le înveți pe de rost pentru a le recita, ci trebuie să le recunoști la lectură, imediat, fără greutatea care împiedecă de a gusta farmecul, lua, neapărat, cea mai mare parte dintr-un timp așa de scurt și deci așa de prețios. Cu gramatica, teribilă, a lui Zotu, cu neroadele fraze de exerciții din care, peste dificultățile care se cereau răsplătite, ale unei limbi abia învățate, aflam că „nenorocirea vine adesea de la cuțit” trebuia să trecem la neegalabila fineță, la satira, profundă, ca pentru oameni de înaltă cultură, la ironia care se potrivea așa de puțin și cu vrîsta și cu însăși receptivitatea sufletului nostru, a lui Lucian. Da, a lui Lucian, din Dialogurile morților, pentru care se cerea să știu și istorie și mitologie și atîta filozofie, pe cînd era așa de natural să se caute textul Evangheliei blînde a Sfîntului Ioan, care se lega și de religie.
Lecția de religie era de ajuns pentru a scoate pe cineva încă de prin acești ani tineri din religia care a fost atîta
