în clasa a IV-a a unui manual de cutezătoare noutate, Cartea de cetire cu litere chirilice și culegeri din vechi scrieri și din documente a lui Alexandru Lambrior.
Lecțiilor lui Mettey nu le datora desigur nimic un elev care la cinci ani putea acum să cetească de-a dreptul românește, fără a îngîna, un text francez și care-și avea de la acea vreme biblioteca sa în această limbă. Profesorul însuși se pare că era foarte puțin informat ca lectură, iar, ca gramatică, ne trimetea la arhaicul și atît de secul Noël și Chapsal, dar nu fără a recomanda în clasa a II-a bine făcuta carte de cetire a lui Victor Castano din Iași, pe care l-am cunoscut și după răutăcioasa epigramă, cu duel la capăt, a dlui Cuza, în toată exuberanța sfătoaselor lui dispoziții. Pentru colegii mei însă, felul nervos, desperat, al profesorului era o adevărată catastrofă. În clasa a V-a Tokarski făcea ce putea din interesantul Charles XII al lui Voltaire, dar originea lui străină îl aducea să traducă „ajouter” cu „a ajuta”, iar un text modern nu poate fi tradus decît de cine cunoaște ambele limbi.
Latinește începusem cu „domnu’ Severin”, care era încă pentru această materie, despre a cării utilitate și valoarea reală, pentru a forma un stil de noțiuni precise și de frază largă nu ne vorbise nimeni la început, cum nici de tot ce leagă graiul nostru de acela al glorioasei Rome. Istoria sacră a abatelui Lhomond, cu al său Deus creavit coelum et terrarrt, era tot așa de fadă, de lipsită de vlagă și de coloare, de sinceritate și de talent, ca și Proca, rex Albanorum, duos habuit filios; Numitorem et Amulium din De viris illustribus a aceluiași; nu se simțea dedesupt acea vibrație a vieții pe care și un copil, instinctiv, o prinde. Trecerea la discursurile, de o rafinată artă, ale lui Cicerone, cu invectivele din Catilinare, care cer cunoștința, la noi nulă, a spiritului roman, nu numai a istoriei Romei, pe care o văzusem de atît de departe, și aceea la fraza strînsă a lui Cezar, dictînd în ajunul unei bătălii esența însăși
