ca a lui Maximilian al Mexicului, care vindea tot felul de marfă, de la stafide și rahat pînă la cele mai tari lichioruri. În grădina plină de țîrîitul greierilor neobosiți ascultam cîntînd cele trei verișoare, Aglaia, moartă apoi ca mireasă, Eugenia, a cării viață, prelungită cîțiva ani, n-a fost mai veselă și Lucreția, măritată la Huși cu casierul Brighiu. Tot șesul vecin era o mare de flori, un zbor de fluturi pe care aveam cruzimea de a-i înțepa pentru colecție.
De jur împrejur se întindeau pădurile dese ale Vasluiului, în care am văzut o dată scînteind baionetele unor manevre, care se întindeau pînă la vechile „grajduri” domnești. Lîngă biserică, gîrla ne aștepta cu undele ei reci. De jur împrejur erau urmași ai răzeșilor de pe vremuri, P. P. Carp însuși făcînd parte, cu toate ideile lui de nobleță lituaniană, dintre dînșii, prin Carp Lungul; erau cei de la Oșăști, cei de la Alexești, gospodării largi, primitoare, în care o petrecere ținea trei zile și vinul de după sobă, alături cu prăjiturile, m-au făcut să dorm două nopți și două zile; erau Motășeștii, era bătrînul Negrea, de a cărui familie, oarecum înrudită, m-am apropiat mai tîrziu. Mai aproape, dincolo de velnița părăsită, era moșioara ținută în arendă de „moșu’ Costachi” și via pe care o păzea, cu un cîne bătrîn și un motan stingher, uscat, drept, fioros și bun, vierul Malancea, supraviețuitor al războaielor lui Ștefan. În poiana pădurii de la Mera aștepta ermitul blînd cu fagurii de miere.
Caii suri de la docarul unchiului duceau prin văi îmbălsămate cu porumbrele vinete și porumburi coapte într-o întreagă lume nouă, unde nu era nici praf, nici cerneală, nici bănci, nici profesori și nici înjurăturile colegilor. Ca o nouă religie mi se revela în locul aceleia cu „morală lăuntrică” și „dinafarică”, pe care mi-o inculca tratîndu-ne la întîmplare și de „mascarale”, părintele Moisiu.
