neexpresivă și obosită, era profesorul de matematici, al cărui fel de viață în casa bunului Tokarski îl cunoșteam, dar n-am fi putut bănui că în acest trup șubred, cruțat cu atîta îngrijire și în aparență incapabil de orice spontaneitate, se ascunde clocotul de căldură și de iubire a aventurilor care, cîțiva ani după aceea, îl va face să ia drumul oceanului, cu una din cele mai aprige în pofta de viață din colegele mele la Universitate, pentru ca amîndurora să li se piardă urma pentru totdeauna.
Cu Ionescu, respectul era absolut: ajungea o singură privire severă ca să-l amintească și să-l impuie. Față de mine, care am început cu dînsul a nu înțelege matematica și am continuat așa pînă la sfîrșitul studiilor mele, grațiat, pentru alte aptitudini, în ce privește însușirea acestor cunoștinți și îndemînări, răceala lui era și mai glacială, și pe carnetul de note recomandat de V. A. Urechiă, ca ministru, pe „libretul” meu, împodobit cu calcomaniile la modă, pelițe de clei înfățișînd tot ce poate fi în univers, mîna osoasă însemna cu un fel de ciudă pentru inaptitudinea pe care nu căutase niciodată să o corecteze acel șase, rareori înlocuit cu un opt dureros smuls sforțărilor mele, o clipă mai fericite, care pecetluia o iremediabilă inferioritate. În schimb Sanielevici era mîngîierea profesorului, și se putea prevedea viitorul științific care-l aștepta.
Caligrafia și desemnul erau încredințate unui ardelean de origine, cum o dovedea numele lui, Mărgineanu, al cărui fiu a avut un rol așa de frumos în bine pregătita bătălie de la Mărăști. Om de pace, cu toată dîrza-i mustață roșie aplecată a război, el a găsit oarecare gust în aplecarea mea către scrisorile neobișnuite, ronde și batarde, și sfaturilor lui îi datorez, dacă nu personala, fără intenție, linie a scrisorii mele de mai tîrziu, un fel mai sănătos de a ținea condeiul, pe care pînă atunci îl prindeam cu o încordare nervoasă care strica degetul arătător.
