Mai puțin l-am putut mulțămi cu planurile de grădină, înverzită la pajiște și pătată cu negre rotocoale în locul copacilor, cu arhitecturile de o geometrie aspră și cu seaca reproducere a unor desemnuri de nasuri, urechi și nuduri – văd încă un moșneag gol, crispat spre rugăciune, ca într-o pînză de martiriu a lui Ribera. Pe urmă ne-am împăcat iarăși, cînd, cu lungă trudă, am copiat o odioasă cromolitografie a luării Plevnei, în carie-mi plăcea că recunosc pe generalul Miluță Cerchez, rudă prin mamă-sa, cocoana Ilenuța, cu mamă-mea: odiosul amestec de colori stângaci așternute a avut locul său în expoziția de sfîrșit de an. Și în jurul nostru, din vastele livezi, erau atîtea lucruri de prins cu interes și iubire, potrivit cu felul de a vedea al fiecăruia…
Nu pot uita, și pentru partea pe care a avut-o în desemnarea viitorului meu peste cîtva timp, pe profesorul de muzică, autorul caietului centigrafiat de teorie muzicală, care începea cu vechiul imn medieval de unde vine numele notelor (atunci îl învățam și nu-l înțelegeam):
Ut queant laxis Resonare fibris Mira gestorum Famuli tuorum etc. domnul „Victor conte de Fleury”.
De loc francez, de o vagă origine polonă, iar conte, cred, și mai puțin, fost capelmaistru și acum „maestru” al artei sale la noi, omul frumos ca un coafor, pudrat, cu mustața mică sucită, cu ochii visători de femeie romantică, de fapt ne făcea foarte puțin, sau deloc, să cîntăm, așteptînd ca apoi, în cursul superior, de pe urma cine știe cărui stagiu în cine știe ce armată străină, să devie și maestrul nostru de scrimă, cu sabia și cu floreta. Oara lui era un prilej de conversație la care luau parte mai ales cei mai mari, mai purtați prin lume și mai „stricați”, cu Cristea Manea în frunte, dintre elevi.
