Iacob”, fost cadet în vechea armată, plecat de acolo după conflictul cu un ofițer pentru o femeie și pe urmă improvizat picher, bun om bolnav, care se chinuia de conștiința ofticei rozînd dintr-însul, o dată numai l-am văzut, burlac, negricios, cu mustățile mari și ochii focoși, căutînd o așezare în Botoșani, unde apoi de atîtea ori am fost întîmpinați cu înțelegere și iubire de largul suflet omenesc, lipsit de mîngîierea copiilor, a soției sale, frumoasa „țața Aspasia” fată crescută la Școala Centrală din Iași în vremile ei bune, a unui bulgar, trecut apoi ca vameș în țara lui liberată, Gheorghiev (pentru români: Gheorghiu), și a unei Livezence de neam bun.
În ce privește pe acei frați ai mamei, cel mai mic din doi, Manole, purtînd numele bizantin, ieșit mai mult din instinctul decît din cunoștințile tatălui ascuns la țară, cu soția lui țerancă, pe care o dată l-am văzut, aplecat de spate, pistruiat, cu ochii mărunți, înăcriți, era avocat la Roman și ziarist. Biet ziarism de provincie, la care se cere abonamentul pe la ușile oamenilor – și mi-a rămas în minte trimeterea neconteniți, ca să se întoarcă adesea cu buzunările tot goale, a „secretarului de redacție”, Iacob Riven. Despărțit de mult de o „femeie” de o mare frumuseță, pentru greșelile ei, pe care le-a continuat pînă la o sfîntă ispășire ca pedagogă la Școala Centrală din București, ca și pentru ale lui, pe care le-am aflat și pe acelea, năpădit de o obezitate care-i îndoia urechile și-l făcea așa de greoi încît îi era un chin și dusul la tribunal, de care se mutase alăturea chiar, al doilea „moșu’ Manole”, iubitor pentru sora sa, iertător pentru pretențiile noastre de mai tîrziu, o ducea foarte greu. Ne-a trebuit timp ca s-o înțelegem noi și nu cred s-o fi înțeles vreodată fiul, Cezar, frumos băiat, splendid ofițer de artilerie, așa de bine însurat, care a isprăvit mai tîrziu, părăsit pornirilor sale neorînduite, în cele mai triste și mai părăsite împrejurări.
