Am cunoscut mai tîrziu pe alt „moș”, la Negreștii lui din județul Vasluiului, unde era avocat cu clientelă, ajungînd primar de mai multe ori, odată cu regimul liberal și cu șeful său, Neron Lupașcu și, pe lîngă aceasta, om de energie vitează, de spirit întreprinzător, de mare putere de stăpînire, care-l făcea iubit de femei, temut de bărbați, – pînă la hoții cari, pătrunzînd prin săpături supt gard, peste șirul de teribili cîni păzitori, cu venerabilul Leiba în frunte, pînă la ușa odăii de culcare, neîncuiată ca de obicei, se opriră îngroziți cînd, nedeschizîndu-se deodată, și-au închipuit că vor vedea în fața lor statura impunătoare, mîndra față rotundă, străbătătorii ochi deasupra mustăților grecește încîrligate și vor auzi formidabilul glas de comandă —, am cunoscut mai tîrziu pe fratele mai mare al mamei, „moșu’ Costachi”, la ale cărui întîmplătoare strîmtorări zic, cînd griul nu se vindea bine, am contribuit din destul și noi, fără ca îngerescul optimism al mamei s-o fi simțit vreodată.
Dar deocamdată, în acel an de război, 1877, culcușul trecător, pentru a nu face cheltuială, ni-l aflasem aiurea, într-o casă plină de vechi miresme boierești patriarhale și de acre socoteli contemporane: casa care se chema că este încă a fostului postelnic, președinte de tribunal, traducător de cod comercial, cronicar întîrziat al Moldovei sale iubite, dar cu grijă literară și pentru cartea de rugăciuni și pentru acatiste, Manolachi Drăghici.
Nu știu de cînd datează cea dintîi icoană a lașului, pe care aș crede-o puțin mai tîrzie. Din ea îmi rămîn două lucruri: luciul asfaltului pe care pocănesc copitele cailor de la birji, neavînd, ca acelea de un cal din Botoșani, țerănescul jug rusesc deasupra animalului, care ar părea aici de o altă rasă decît bunele noastre mîrțoage deprinse a frămînta „glodul” și apoi puternica lumină a străzilor centrale, așa de deosebită de fumuria rază tulbure din „fînarele” de la noi,
