Roumaine, pe care mi-o ceruse stăruitor Rubin, care era sufletul ziarului, asupra unei Istorii a Bucureștilor, unde nu erau decît pretențioase și greoaie cochetării cu subiectul, prezumțiosul Ionescu-Gion își pregătise cu săgeți tolba de vechi ziarist și țintind la Bogdan, ca acela care s-ar putea mai puțin apăra, prezintă unui ridicul menit să se întoarcă foarte răpede asupra lui însuși pe „plăvițul decan” și manifestările lui „decanale”.
Dacă Hasdeu se ferea să provoace o discuție publică, din care ar fi putut suferi prestigiul lui de vrăjitor în ale științii – ceea ce se admira mai mult decît orice alta de o societate căreia-i trebuia zguduirea surprinderii —, mulțămindu-se a da la timpul potrivit loviturile, în umbră, și îndreptățindu-se apoi că n-a distins prin întunerec cine i-a ieșit în cale, dacă Urechiă, slab în apărare, oferea pacea a doua zi după ce i se descoperise un gest de neprietenie, energia așa de vie, patima așa de călduroasă a lui Tocilescu nu cunoșteau nici o rezervă atunci cînd era vorba de a se arunca asupra inamicului care era pentru dînsul oricine călca în vastele lui domenii, întinzîndu-se de la barbarii de supt movila de la Adam-Klisi, săpată de dînsul, pînă la domnia regelui Carol, pe care-l măgulea așa de mult. În fața lui Bogdan el a stat totdeauna cu cea mai dîrză hotărîre de a-l distruge, tăgăduindu-i orice merit, negîndu-i orice posibilitate de a fi folositor. Dar mi-a fost totdeauna imposibil să văd dezlănțuindu-se astfel de porniri, nu contra unui prieten iubit, dar și contra celui din urmă dintre necunoscuții cari nu fac imediat gestul defensiv, fără să uit totul și să mă substitui eu încremenirii dureroase a celui lovit pe nedrept.
Din ce am spus pînă acum se vede cît de greu mi se făcuse drumul către o activitate în care nu doream decît să pun la îndemîna tuturora ceea ce cu atîta trudă
