astăzi un auditoriu de zece persoane îmi provoacă îndoieli, îmi pune întrebări de conștiință, mă face nemulțămit de mine și-mi scade mijloacele pe care fără această jenă fizică le-aș avea poate. De forfota unei politice de basculă – azi liberalii, mîne conservatorii —, în care, totuși, cum combatanții erau boieri și intelectuali, aceasta se simțea și în tonul polemicelor, mă ținusem cu cea mai mare grijă total deoparte. Și, de altfel, se știa așa de mult că sînt un sălbatec fără calități de exprimare! Bunul meu elev și credinciosul meu prieten Henri Stahl a fost cel dintîi care a căutat să mă încredințeze că mă exprim destul de curățel ca să pot avea o influență asupra oamenilor, și-i păstrez pentru aceasta o veșnic vie recunoștință! Nimeni, într-un timp cînd erau așa de multe și de unanim recunoscute talentele, nu s-ar fi gîndit să scotocească în odăițele joase, goale, căptușite numai de cărți, pe un profesor fără notorietate pentru a-l arunca în vîrtejul unde se cer altfel de temperamente.
Dar apropierea mea de Ioan Bogdan, care-mi aducea deseori mărturisirea năcazurilor sale de om nepotrivit cu mediul, dar a cărui dorință de a-l influența era vizibilă, și de aceea atacurile, din mai multe locuri, cădeau asupra lui fără ca el să li poată răspunde, ajungînd pînă la neurastenie —, mai tîrziu adăugirea lui Onciul, care, însă, tot așa de puțin înzestrat ca vigoare polemică, se mulțămea să puie în notele studiilor sale de o erudiție glacială cîte o decizie de tăgăduire fără apel, dădeau de gîndit acelora cari, bucurîndu-se de o mare faimă, sprijinită pe lucrări dintr-un lung trecut, aveau toate legăturile în societate și dispuneau așa de larg de studențimea însăși, pe care ar fi dorit atît de mult s-o păzească de orice altă înrîurire. O adevărată oaste solidară, din invidie și ură, care nu ar fi ieșit la luptă dreaptă, dar avea putința de a trezi în fața rivalilor temuți atacurile acelora cari n-aveau aceleași motive de prudență. Astfel, jignit de ironiile dintr-o recenzie la L’Independance
