ca oameni de merit, noii redactori, cari căpătaseră o poziție, își făcuseră ziduri și păzeau, bine înarmați, pe crenele. Pe o hîrtie roză ca juneța revista maioresciană începea pe un drum de complectă refacere a intelectualității românești, în care orice concesie ar fi fost o piedecă.
Nici în grupul celor trei nu mai găseam ce fusese odată. Cîtva timp ei s-au ținut încă împreună și iarăși i-am putut vedea la gazda mea din București, într-o seară cînd am îndrăznit să cetesc dintr-un cutezător manuscris de roman prin care încercasem, în anume seri la Paris, să schițez viața botușăneană a copilăriei mele cu unele tipuri care-mi rămăseseră în minte. Da, un roman, un roman contemporan și realist, de vreo două sute de pagini. Sfios am dat lectură unui capitol și, la capăt, sentința lui Caragiale a venit, batjocoritoare:”Foarte bine! tot așa ceva poate să placă; așa ar trebui să scriu și eu”. Am trecut în odaia de alături, unde în acea zi de rece toamnă, la începutul lui septembre, ardea un foc frumos în cămin, și într-o clipă rodul silinților mele literare se făcuse scrum. Cînd au aflat cum mă pedepsisem pentru greșeala mea, a fost o sinceră părere de rău, dar era prea tîrzie, deși poate că mai bine a ieșit așa.
O, nu mai era plăcut să fii în această tovărășie care ea însăși trebuia să se desfacă! Prezidenția lui Gherea, pornit pe luptă socială, dispăruse. Stavri apărea un moment pe acolo, și un critic nou, nalt, sumbru, cu amintiri diplomatice, care era chemat pentru a fi obiectul unor ironii pe care le înțelegea desigur, dar care nu-l împiedecau de a-și face el însuși observațiile sale, căci se pregătea să scrie un roman cu cheie. O influență hotărîtoare o cîștigase în acest cerc cineva care a contribuit esențial la desfacerea lui, dar acestea sînt lucruri pe care altă vreme, peste mormintele noastre ale tuturora, le va putea spune.
Înainte însă chiar de apariția zeflemisitorului aceluia, căruia
