erau tinerii filozofi pe cari-i găsisem la congresul studențesc de la Ploiești și filologul Litzica, toți convinși că se poate face, cu aceste mijloace și în aceste condiții, un lucru nou și un lucru mare.
Din noii junimiști nu mai vedeam pe nimeni, dar de la Revista nouă era la Paris Vasile Cosmovici, poet nu fără însușiri și autor al unei piese istorice în versuri, ciudată ființă cu tragica față slabă, tăiată de linii cumplit încrucișate care, avînd și în viață imaginația poetică, și poate mai mult chiar decît în poezie, se însurase cu o franceză, deschisese cu cumnatul său o fabrică de produse chimice și a ajuns să fie complect despoiat de acesta, pierzîndu-și și nevasta, rătăcindu-și copilul și trebuind să ceară de la bogăția mea taxele pentru un doctorat în medicină pe care nu l-a trecut niciodată, distrugîndu-se și fizicește, peste puțin. Ca semidoctor, el m-a făcut cunoscut, pentru o statornică nasofaringită, cu atît mai blajină, cu cît era mai puțin tratată, cu o serie de specialiști, mari și mici, cari-mi luau regulat, în schimbul celor mai dureroase și mai zădarnice tratamente, napoleonul pe săptămînă, pe care l-am redus la jumătatea de napoleon, pînă ce, în clipa cînd trebuia să plec la Berlin, mi s-a spus, cu cea mai sinceră durere pentru despărțire, că acuma toate operațiile magice s-au terminat; eram destul de cuminte – și de pățit – ca să nu le reîncep în Germania, cu alți binefăcători ai omenirii, dar cred că din acest moment încrederea mea în arta lui Hipocrat și a lui Machaon a fost simțitor zguduită.
Deci anume uși îmi erau acum închise la București pentru literatura mea, căci m-am convins că, dacă nu mai pot avea nici un rost la Revista nouă, unde mă compromisese definitiv acel acces momentan de fonetism, n-aveam ce căuta nici la Convorbiri unde, după socotința celor cinci-șase tineri, îmi lipsea cu desăvîrșire orice talent, fiind nenorocita epavă a unor sforțări intelectuale zădarnice;
