Dar expoziția umană, ca într-o Weltstadt, cum devenise acum Berlinul, nu se oprea aici. Și alte rase, cele mai deosebite, erau reprezintate. Un grec rotund, oacheș și unsuros la față, care nu se dădea pe nimenea altul, dar păstra o prudentă tăcere de negustor serios, o norvegiană bătrînă ca Nornele care vrăjesc viața și-i taie firul cu foarfece de aramă, al cării asalt asupra etern aceleiași fripturi, încunjurată de cartofi permanenți și de morcovi fără moarte, avea ceva din gestul unui animal după zăbrele, și atît de interesantul japonez cu gesturile de panteră, Kanai, singurul care putea să smulgă economiile „babei Dollen”, care se emoționa profund, pînă la lacrimi, și-și deschidea punga bine înnodată, cînd „bietul” Kanai, „al cărui tată ajunsese ministru de război în Japonia”, avea nevoie de bani pentru un întors acasă care se prelungea fără termin. Și nu pot uita o cîntăreață maghiară convinsă că între nația ei și a noastră numai sîngele va hotărî, dar care mărturisea lui Evolceanu oarecare aplecare pentru melancolia ochilor mei de douăzeci de ani.
În ce privește Germania găzduitoare, ea era reprezintată de singura familie a stăpînei: fata matură care era sigură că o ia Evolceanu pentru că-i făcuse de ziua ei un cadou de cărți, și alta, roșie și masivă, care păzea cu ochi îngrijorați un bărbat chimist care, chinuit de insomnie, își petrecea nopțile goale rotindu-se în odaie ca o fiară.
Toate erau așa de bine rînduite în această Germanie wilhelmiană încît se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra numaidecît în legături cu oamenii, cu oamenii serioși și tăcuți, cari nu dădeau nimic de la dînșii, în străzile pline, dar lipsite de alt zgomot decît huruitul și pocnitul de copite al trăsurilor pe granit. Așa era și la Universitatea, clasic-solemnă, cu statuia de aramă a lui Frederic cel Mare în față,”Universitatea regală frederico-
