de sală de lucru decît a culoarelor și depozitelor înguste, obscure, pavate cu cărămizi seculare, de la școala noastră; o sală plină de sute de oameni, fiecare cu ticul său, lîngă aceia cari, mai ales după amiazi, dorm liniștiți, fără o tresărire; și pocniri de pupitre, scăpări de cărți, sîsîituri stăruitoare ale nervoșilor, totul punctat de pașii de sentinelă ai supraveghetorului căutîndu-și o victimă, pînă ce, la un ceas după sunarea clopotului care anunța că nu mai poți cere cărți, glasul invitînd la plecare al funcționarului cu buletinele se aude poruncitor:”Messieurs, on va bientôt fermer”;”Messieurs, on ferme”;”On ferme”. Fără a mai pomeni ce așteaptă, cu o octavă mai sus, în sanctuarul, din rîndul ai doilea, al manuscriptelor, unde să nu uiți numărul celui la care lucrezi, căci altfel îl poți privi, inaccesibil, cît vrei, afară numai dacă nu cutezi a-ți lua libertăți, totuși aspru blamate, la care un drept foarte contestat ți-l dă multul păr alb din cap și din barbă.
Acolo, zi de zi, în măsura în care se umpleau fișele mărunte, scrise cu cerneală albastră, se deslușea figura cavalerului picard căruia-i închinasem doi ani din tinereța mea. Îl vedeam plecînd de acasă, sărăcuț și fără protecție, după aventuri, mergînd în depărtatul regat de Neapole la tânărul rege, curînd jertfit, Andrei, apoi amestecat în nesfîrșitele episoade ale războiului de o sută de ani, descoperind în sfîrșit misiunea sa supt steagurile „bunului viteaz”, regele Petru al Ciprului, bucurîndu-se la luarea Sataliei, spumegînd de mînie cînd se părăsește Alexandria Egiptului, cea mai frumoasă cucerire, tîrîndu-și apoi îndoielile la încercări de piraterie pe coasta Siriei, pentru ca, îmbătrînit, să se retragă, ca să scrie amintiri și îndemnuri, în Franța nașterii lui. În mijlocul celui de-al doilea an de Paris, cartea era gata, și cu analizele literare care i s-au suprimat pentru a nu împovăra și
