m-am trezit știind englezește fără să am în materie de pronunțare decît noțiuni mai degrabă vagi. Încercasem spaniola la Iași și o ceteam curent; aici am deprins, pe volumașele de la Garnier, din O Parnaso Lusitano, limba portugheză; pe cea daneză mi-am însușit-o din nu știu ce memorii de pe vremea lui Oehlenschläger: am deprins suedezește, pe vremea cînd ceteam în traducerea edițiilor Nilsson seninele, dar și energicele Synnove Solbakken și Arne ale lui Bjornstjerne Bjornson, după însuși textul episcopului Tegner, în celebra lui epopee scandinavă, de clare și aspre trăsături, dar și cu o sentimentalitate care nu e a Eddelor nordice, Saga lui Fritjof; în olandeză m-au introdus foarte ușor romanele, frumos tipărite, ilustrate și legate în pînză albastră cu aur ale sfătosului Van Lennep, mai mult decît poezia, mai grea, a începuturilor secolului al XIX-lea de la Helmers la Bilderdijk. Singurele limbi slave și turanice îmi rămîneau cu totul necunoscute, și pentru marea lor greutate mi-ar fi trebuit altfel de răgazuri.
După dejunul de amiazi, servit de corsicana tragică, purtînd însă numele soțului ei francez, fidela Marie Rialand, care, mai-mai, lăsîndu-și zburdalnicele fete la Paris, ar fi venit și în țară, luam omnibuzul, totdeauna pe imperiala de sus, plină de priveliști, la care se adăugeau cele, de alt gen, la însuși suișul scării în vîrticuș, pentru Biblioteca Națională. Lucram de zor în larga-i sală de lectură servită de bibliotecari dintre cari cîte unul – îl văd și acuma sclipind din ochelari, mișcînd din țuluc și gata să mă înțepe cu barbișonul sur – era în stare să mă pîndească oare întregi pînă voi pune la alt loc o carte din rafturi ca să-mi aud osînda păcatului după strigătul servitorului, încîntat că și el colaborează la actul de vindictă:”Monsieur, on vous appelle au bureau” și apoi, de deasupra țepoasei bărbuțe:”Monsieur, vous devez être Anglais”, ceea ce nu era un compliment. Altfel
