sanitarul din 1870—1871, – cînd a scris adînc simțita cărticică Français et Allemands —, despre instituțiile france care erau de mulți ani de zile singura lui ocupație științifică. Ascultînd o expunere evident prea specială, în prea mici amănunte, fără nici o silință, pe care ar fi socotit-o scăzătoare, de a introduce în ea formă și viață, nu știam la acest profesor, atît de respectat, ce alese și duioase intimități ascunde aparența glacială și mohorîtă. Soț al fiicei lui Herzen, cugetătorul revoluționar al Rusiei, trăind în căsuța-i de la Versailles, Rue du Parc de Clagny, într-o tovărășie sufletească din cele mai distinse, și cu prezența unei rude mistice a soției sale, crescînd cu cea mai mare și mai discretă iubire o fiică, pe care am revăzut-o apoi la Roma, la Școala franceză, pe vremea iubitului abate Duchesne, pe lîngă care, eretic de figură și de vorbă, colegul calvin părea un aspru Jansenist catolic, și care e azi dna Rist, și pe acel fiu, Bernard, în care pusese atîtea speranțe și pe care l-au luat, în ce chinuri! ostenelile anume impuse de superiori fără inimă tînărului soldat, Monod ascundea de lume cu cea mai mare grijă această viață intimă a lui, așa de scumpă și așa de rară. O dată am mers la el ca să restitui o carte, și vizita n-a durat zece minute. Acolo am putut simți tot ce coboară în suflet religia unei așa de covîrșitoare autorități, trecută prin atîtea persecuții.
Tînărul alsacian protestant care prezintă izvoarele istoriei Angliei într-un curs, care păcat că n-a fost publicat, de cea mai mare preciziune și cu o formă plăcută, d. Bémont, avea față de noi o atitudine mult mai deschisă. Autor al unei teze frumoase despre Simon de Montfort, ajutătorul lui Monod la vestita Revue Historique se lăsa atras, din nesfîrșită lui bunătate, și la convorbiri în afară de materia predată. Bunele sfaturi se găseau totdeauna din belșug la acela care ne-a cercetat apoi în țară, ne-a urmărit cu atenție și, în timpul războiului, ne-a arătat
