pe luciul pleșuviei totale, aceiași ochi proeminenți, cu aceeași tinerește ștrengară strălucire într-înșii, aceeași gură larg tăiată și răsfrîntă asupra dinților absenți. Și aceeași eternă îndoială, exprimată în nuanțe de o subtilitate infinită cu privire la lucruri pe care le lovea, fățiș și pieziș, cu atît mai mult, cu cît erau mai în general primite. Cîte oase de mucenici au fost răscolite de mîna aceea supțire fără a tremura înaintea sacrilegiului care, o dată săvîrșit științific, era întovărășit de nelipsitul zîmbet al feței întregi: încă unul căzuse jertfă unei neiertătoare analize! Unde se închina lumea, nu era totdeauna sfîntul. Voi ști mai tîrziu numai ce dușmănii stîrnise la Roma acel fel de a fi, cîte lupte a trebuit să poarte abatele pînă a ajuns – biruit întîi de Jonnart, diplomatul care expulzase pe Constantin al Greciei, ceea ce l-a făcut pe abate să cutreiere librăriile Parisului căuțînd operele învingătorului, – membru al Institutului, director al Școlii din Roma, unde adesea a speriat pe Monsignorii tipicari și, ultima dată cînd l-am văzut, îngrășat și puțin obosit, în 1920 […], mărturisindu-mi spaima lui înaintea valului de erudiți pe care fabricația noastră-l aruncă asupra unei societăți cu o direcție așa de deosebită. Dar, pentru moment, mergînd să-i prezint o teză, pe care o credeam destul de bine făcută, cu privire la o alegere de vechi Papă medieval, și făcînd să i se ducă de servitoare carta de vizită a importantei mele persoane, el m-a privit cu aceeași luminoasă ironie pe față, recomandîndu-mi să păstrez cartonul meu pentru altă ocazie.
Foarte distinsă figură de sever calvin, dintr-o veche familie de pastori din părțile Genevei, cu barba mică în două părți, fața încă tinerește roză, cu ochii foarte uzați supt nedespărțiții ochelari, Monod vorbea încet, cu un aer de tristeță, prezintînd, cu scrupulozitatea profesorilor săi germani, la cari se gîndea cu o jenată recunoștință
