France un Renan, cînd la ședințele solemne ale Academiei se putea zări un Taine, fără să fi căutat a cunoaște pe autorul Istoriei literaturii engleze. Și mai ales pe acel interesant spirit, făcut tot din nuanțe și din tot ce îndoiala poate da ca atingere ușoară, ironică a lucrurilor și a ideilor pe care era să-l cetesc, în acești ani de studiu, în acea Viață a lui Isus, în care frații de Goncourt, ajunși de mult familiari mie în romane ca și în schițele din viața secolului al XVIII-lea, vedeau urme ale stilului lăptos al Georgei Sand, ca și în nobilele și frumoasele lucrări despre originile creștinismului părăsit de dînsul și chiar în acele diderotiane essay-uri de formă dramatică fermecînd pe atîta lume. N-am ascultat eu, care era să fac o teză cu subiectul și din literatura franceză a evului mediu, o lecție la Gaston Paris, care era să-mi șteargă în schimb pagini întregi din această teză cu mențiunea nu prea măgulitoare: „c’est insense…” Tot ce era dincolo de „școala mea” părea că nu mă interesează: n-am auzit o conferință, n-am asistat la o solemnitate a inteligenței franceze, n-am căutat cu ochii curioși și plini de admirație la aceia cari în deosebite domenii o reprezintau; în lupta continuă a ideilor tinereța mea n-a luat parte pentru unul sau pentru altul, n-am pus mîna decît pe revistele unei specialități pe care, astfel, o strîmtam eu singur. Tot așa nu urmăream nimic din viața politică franceză supt oblăduirea chiposului Sadi Carnot, menit unui tragic sfîrșit, pe care caricaturile și criticile vîndute pe stradă îl reprezintau așa de lemnos încît rămîneau într-însul dinții leilor trimeși de negusul Abisiniei, și a autoritarului Constans, prezintat de Rochefort ca un asasin recidivist, iritîNd pînă într-atît pe omul sigur și cumpătat, încît conflictul a produs în plină Cameră o răsunătoare palmă, urmată de dorita demisie ministerială. Cortegiul fostului Împărat al Braziliei, bunul bătrîn dom Pedro, a trecut prin Piața Concordiei, fără să mă fi deranjat
