sau, din Tirol:
Iar țitera sună-n vale la vreo stînă părăsită,
Cîntînd dragoste nebună și durere nesfîrșită,
și el însuși, cu glasul cald, catifelat, învăluitor, trecea prin magia dicțiunii lui versurile fără pretenție ale”Iorguțului”.
Cei trei de o samă se adunau adesea seara, cînd la unul cînd la altul, și i-am avut uneori, cu atîta recunoștință, în cămăruța popasului meu bucureștean. O singură dată, în casa pe care o locuia Vlahuță în dosul Legației bulgărești – la Delavrancea te duceai în fundul unei vaste curți, lîngă actualul cămin de fete”Spiru Haret” – a apărut, prezidînd patriarhal, cu fața-i de bun sfînt muscălesc, cheală, blondă, surîzătoare, cu o binecuvîntare în fiecare privire și cu o netezire în fiecare gest, acela a cărui ideologie se manifesta în cam greoaiele lui critice sociale și socialiste, netezite de o mînă așa de delicată în ce privește stilul ca a „tovarășului” său Nădejde: însuși Constantin Dobrogeanu, dublu pseudonim care, în literatură, se înlocuia cu alt pseudonim dublu, Ioan Gherea. Toată înfățișarea – și sufletul la fel – a prigonitului, a întemnițatului în sumbra Rusie țaristă, care părea că tîrăște în piciorul bolnav o amintire de ghiulea siberiană, era de o nesfîrșită bunătate, de o dorință de a cîștiga sufletele pentru doctrina sa, pe care el o înțelegea fără ura ce se amestecă de alții în manifestarea, violentă și strîmtă, a acelorași credinți. Naționalismul meu nu se oțerea înaintea originii evreiești pe care i-o cunoșteam cu toții omului muncitor și modest care, cu atîta prestigiu cîștigat prin talentul său, nu oferea nimic pentru o cît de ușoară deviație a religiei sale sociale, ci se mulțămea să taie de dimineață pînă noaptea tîrziu halcele de jambon pentru vizitatorii grăbiți ai restaurantului din gara Ploiești, unde stilul era desigur mai bun decît ce scosese Ion Nădejde din silințile de altă limbă ale rusului de educație. Rareori o vorbă ieșea din gura aceluia spre care, și
