îi ziceau adversarii pentru vastele proporții materiale, caracterizări pecetluitoare, ca „umbra rătăcitoare cu mustăți albe” pentru Dimitrie Brătianu, fratele cel mare, răzvrătit contra celui mic, dar „mai voinic”, ori”Cleonte cel fără rușine” pentru zburdatecul Fleva, Delavrancea,”Trubadurul” cu alăuta în cui, aparținea mai mult luptei pe care o purta și în care aducea tot atîta crez cît adusese Eminescu în apărarea partidului din față și în dogmatica osîndire a „roșilor” de toate spețele. Cum Caragiale ducea în toate domeniile literare aplecările și mijloacele omului de teatru, cum totul la Vlahuță făcea să răsune coarda melancolică, uneori, alteori rebelă, a liricului, pictorul care trebuia să fie Delavrancea însuflețea în felul său nu numai orice scria – odată, desemnînd ca o jucărie o roată la Revista nouă, făcuse pe Hasdeu să conceapă studiul Buccea și căpățînă —, dar și orice vorbă, cu atîtea intonații deosebite și oricare din instinctiv rafinatele lui gesturi. Romanticul rămăsese, cu cravata în vînt, cu dîrza îndreptare a frumosului păr blond și creț, cu mustața mică, ascuțită, menind război, cu strălucirea, de piatră scumpă, a ochiului profund albastru. El vorbea, judeca, lăuda, condamna, impunînd grupului părerile și simpatiile sale.
Față de încercările mele poetice, la care Caragiale se oprea numai ca să-mi observe că „lacrimi” nu rimează complect cu „patimi” și recomandîndu-mi hazliul „pacrimi” ca să nu pierd duioasele „lacrimi”, și față de Vlahuță, extrem de rezervat în judecarea literaturii altuia, el mă punea să-i cetesc din caietul meu, și-și poate închipui oricine ce bucurie putea să-mi trezească în suflet cînd el cerea să i se repete versurile din Perikles;
Marea netedă, oglindă de safir, doarme supt rază.
Pe Acropole zeița protectoare privighează
Peste tîrgul alb ce-ntinde dunga lui pînă departe,
