m-a chemat la dînsul, cu oarecare taină, ca pentru un lucru de cea mai mare inportanță pentru mine. Nu pot zice că mărimile politice nu mă impresionau, deși, pe Gheorghian îl mai văzusem din cînd în cînd, primit cu o mare deferență, în casa unchiului meu și cumnatului lui. Așeptarea mea a fost răpede satisfăcută: în cuvinte încete, grave, el îmi propunea să stăruie pe lîngă un colonel amic ca să fiu primit, așa deșirat cum eram, într-un regiment de cavalerie. N-aveam, bineînțeles, nici o grabă și, fiu mai mare al unei văduve, cu un frate în armată, îmi puteam continua în liniște studiile peste graniță.
La o astfel de călătorie nu m-am gîndit însă eu. Peste cîteva luni, o bursă”Iosif Niculescu”, de trei sute de lei pe lună, bani buni, era liberă, și fără concurs. Odobescu, în înțelegere cu Hasdeu, mi-o va atribui. Deocamdată însă mă găsii, din cauza îngrijorărilor pe care, fără ca eu să le simt motivul, le inspira sănătatea cuiva crescut și trupește prea răpede, chemat înaintea președintelui Consiliului de miniștri însuși, Theodor Rosetti, venit pentru cîteva zile la Iași. Fără să mă întrebe nimeni dacă vreau să fac politică și în ce club am de gînd să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia, și peste cîteva zile puteam să închid frumoșii galbeni ai lui Napoleon al III-lea și piesele de aur germane corespunzătoare, unii și celelalte deopotrivă necunoscuți mie, în sigurul șerpar cu care mă încingeam de cale.
