Am înțeles mai tîrziu numai că acești bani trebuiau să-mi ajungă! vreun an de zile, avînd să-mi aleg domiciliul în vreun sanatoriu – și bunul doctor Buicliu, el însuși șubred ca o frunză palidă bătută de crivăț, îmi și recomandase, deși fără a-mi găsi nici o atingere la plămîni, un asemenea adăpost la Montreux lîngă Geneva. De fapt am fost acolo, la întoarcerea din Italia, și mi-au ajuns să stau cîteva ceasuri în severul, recele otel din mijlocul vastei livezi, unde răsunau tusele prin culoare și noaptea capetele cîte unui sicriu sunau de scări, iar a doua zi să mă așez la masă cu tovarășii cari scuipau în tuburi de sticlă, ca să alerg îngrozit la doctorul local.”Nu e vremea curei”, a fost răspunsul – era în iunie sau la sfîrșitul lui mai, – „iar, dacă un ușor catar de gît te îngrijorează, pot să te asigur că ai putea să și mori căzînd de pe acoperiș”. Am plătit, am mulțămit și am fugit – de parcă alerga după tinerețile mele, bucuroase de viață în toate privințile, un cimitir întreg cu sticluțele pline în mînă.
Minunea cea mare pentru mine, capabilă să mă și îndrepte dacă în adevăr aș fi fost bolnav, a fost însă inițiarea, subită, fermecătoarea pînă la amețeală inițiare în natura și în viața, chiar și în literatura italiană pe care
