Xenopol… Și de acolo plecam cu toții în vîrful degetelor, salutînd, cei fericiți și cei cu mai puțin noroc, chiar cînd „coconul Costachi Leonardescu” îi chinuise degeaba cu sistemul lui „erotematic”,”Ce e logica? Filozofia? Dar ce e filozofia (pronunțat „felosofie»)? Cunoștinți? Dar ce sînt cunoștințile?”, ca să se întoarcă apoi, rîzînd din bunele buze groase spre Xenopol sau spre Rășcanu, cu observația, satisfăcută:”Bun băiat, dar s-a încurcat, fiindcă e așa de grea felosofia!”.
Dar ce era și mai prețios decît lecțiile, decît această concordie profesorală, fie și numai aparentă, venea din două alte domenii, de răpede, surprinzător și minunat de răpede inițiare: lectura cea nouă și pătrunderea noilor idei de viață luptătoare, pentru alt ideal decît al fericirii generale, prin satisfacerea nevoilor materiale potrivit cu catehismul lui Karl Marx.
Școala Normală avea o bună bibliotecă și, afară de cărțile pe care eu continuam să le cumpăr cu pasiune și care uneori cuprindeau atîta umanitate revelatoare, ca ale lui Tolstoi, Război și Pace, Ana Karenin, Cazacii, cu o lume întreagă în ele, așa de străină și corespunzînd totuși așa de mult cu ce e mai adînc și mai intim în sufletul fiecăruia, ale lui Turgheniev, cu vastele priveliști de țară rusească și cu delicatele indicații de naturi pline de răspundere, ca ale celui de-al treilea mare rus, Dostoievski, cu dureri atît de grozave într-o atmosferă morală atît de tulbure, această bibliotecă într-ales, pe care cred că și-o ceruseră înșiși înaintașii noștri după sfatul unor profesori pricepuți, ne atrăgea așa de mult, încît nu mai era nevoie să recurg la prietenia bunului Haimann, care să-mi împrumute pentru cîțiva bani cărți cu îndatorirea să le aduc înapoi netăiate. Și apoi nici nu prea era vreme, cu atîtea cursuri, urmate cu o perfectă regularitate, să mai bat străzile, care-mi ajunseseră aproape necunoscute, ale lașului.
