că acolo e ușa dreptății. Larga sală de așteptare avusese cîndva tronul între înaltele ferești dînd asupra frumoasei ogrăzi bine pietruite. Voievozi și Doamne, beizadele și domnițe fuseseră prin încăperile unde se întindeau băncile noastre ca să ascultăm cuvîntul de adevăr și predica morală.
În sala de la dreapta intrării, profesorii se adunau în comisiune, măcar trei, pentru ascultarea noastră la fiecare sfîrșit de an – eu eram să apuc, în graba mea de a zbura, și cu cîte griji îmi crescuseră, așa de răpede, unul singur. Pe lunga masă acoperită cu postav verde două lămpi înalte cu globuri mari luminau clar fețele, de o solemnitate specială, ale profesorilor noștri, așezați în fotolii largi, acoperite cu piele verde, ca și acelea în care luam loc unul lîngă altul, cu un public restrîns de colegi la spatele noastre. Noi înșine, vă asigur că, oricît am fi cetit, n-aduceam nici o siguranță, căci și cel mai bun putea să capete o notă rea fără să creadă că aceasta-i dă dreptul de a se supăra și de a insulta un examinator prea aspru. Fiecare din întrebări era bine cîntărită, căci aproape stătea colegul profesor, care și el, în tăcerea sa, examina pe vecinul de masă și din răspunsul studentului își putea da samă și de cît se putea folosi de la acesta. Se evita orice enervare din partea celor cari aveau să hotărască, și niciodată nu s-a ridicat un glas de nerăbdare peste diapazonul obișnuit, care se păstra cuviincios dintr-o lungă tradiție, la capătul căreia erau, tocmai în fund, o înțelepciune și o cuviință „romane”, ca ale lui Bărnuțiu. Sfiala de a te manifesta rău înaintea unui astfel de areopag și în ființa colegilor curioși să-ți afle știința și talentul făcea ca examenul să-și aibă toată valoarea lui. O dată, o întreagă idilă cu o blondă colegă s-a împrăștiat, mai-mai în pragul uneia din obișnuitele căsătorii de studenți, pentru că, știu eu? , poate și din cauza prezenței mele, fata nu știuse absolut nimic la
