altfel, căci nu-i văzusem încă figura în clipele cînd nemerirea și reținerea ideii o luminau întreagă, făcînd-o în adevăr frumoasă, el, scriitorul către care mergea un nesfîrșit respect. Mai tîrziu, la Facultate, pe cînd vorbea, zdrumicat, fără altă elocvență decît a cugetării sale superioare, mai cuprinzătoare și capabilă de a se încînta răpede pe sine decît așa de adîncă precum se vădise în prima tinereță, înainte de blăstămul bolii, dar interesant prin gîndul acela luminos care cerceta lacom pe toate fețele ca un fascicul de raze scormonind din reflector terenul sau dînd din înălțimea farului îndreptare vaselor pe mare, eu priveam mînile, mînile grăsuțe care păreau gata să sară pentru a prinde adevărul.
Teoriile acestui cap filozofic așa de bine înzestrat se vedea bine că-l stăpînesc înainte de toate, și el ni le-a și schițat, cu un entuziasm lipsit de gesturi, în primele lecții fără să fi putut noi simți noutatea și caracterul lor, măcar foarte sugestiv. Istoria, ca zbucium omenesc, ca necurmate silinți spre mai bine, chiar și cu mijloacele cele mai greșite și mai rele, vălmășagul acela de suflete, îl atrăgea, acum, în deosebire de nobilul idealism etic al tinereței sale, pe acest spirit, născut pentru abstracții, pentru jocul singur al ideilor, numai în ce privește exercițiul inteligenței, oricare ar fi fost scopul și indiferent de valoarea morală a persoanei. Ce bucuros era el cînd punea mîna pe autorul unei mari șiretenii, cînd putea să-i urmărească jocul, să-i descopere tot cursul strecurării? Fața i se bucura și se rășchirau larg într-un zâmbet favoritele, devenite spirituale și glumețe, pe cînd ochiul suferind păstra obișnuita aparență tristă. Fanarioții și turcii în felul lor de a lupta și de a învinge erau pentru el o desfătare, și gîceam din transformările acelei fețe expresive că e pe cale a mai găbji pe unul asupra faptului. Rareori răsuna în glasul lui expresia uneia din miile de dureri omenești mărturisite în viață sau duios ascunse,
