pe care le răscolea cuvîntul lui sprinten, săritor. Căci la dînsul, nu era nimic din armonia de albă lună pe valuri a lui Rășcanu, ci scîntei electrice se succedau zburînd, jucîndu-se, urmărindu-se pentru a se cufunda în haos ca să lase loc altui danț de sclipiri.
Rareori un om s-a bucurat mai mult de propria lui cugetare și s-a simțit așa de bucuros s-o poată comunica altora! Valoarea cuvîntului în sine, simțul literar înnăscut al fiecărui sunet pus lîngă alt sunet, însemnătatea alăturărilor sugestive și a indicațiilor șoptite, dincolo de care o lume întreagă se deschide de la sine, cu toate farmecele ei, îi erau puțin cunoscute, și totuși acela care făcuse descripții de călătorie ce nu mișcă și versurile palide, pe care, în revista Archiva, luată de dînsul asupră-și, le iscălea”I. Laur”, muzicantul ale cărui degete erau obișnuite a umbla pe clape în ceasurile libere, iubitorul de pictură în toate formele ei, pînă la peisagiul pe care purismul lui îl numea „cîmpenie” urmărea dureros o frumuseță literară, o dată gata să-i vie de la sine, pe care, cînd credea că a prins-o arăta cea mai nețărmurită satisfacție. În clipa aceea, cum n-o putea smulge de la improvizație, și-și dădea samă cu părere de rău de aceasta, alerga – numai atunci – la manuscrisul pe care stătea să-l tipărească, glorioasa Istorie a Românilor în cinci volume, continuate apoi prin alte patru și, căutînd cu ochii lacomi admirația pe fețele noastre, cetea pasagiul cu voluptatea copilului care suge o acadea mult timp urmărită în vitrina cofetăriei. Natură mai curînd rece, un naționalism de convingere i se înfipsese de mult în minte, și nu erau rare ocaziile în oare căuta să-l vădească unor suflete care pe altă cale ajunseseră la aceeași dispoziție sufletească.
Cu Xenopol, profesorul neobișnuit dat nouă de o soartă pe care n-o merita pregătirea de la început a celor mai mulți, prilejul de contact însă ne-a lipsit. Migăleala seminariilor în care se nasc mai multe pretenții
