mare milă, cu cît el e mai nenorocit, de să-mi ajungă ca să rezist acestor rătăciri barbare, ca și pedantismului intelectualilor satisfăcuți de ei înșiși și trufiei prostești a oamenilor ajunși.
Carol Mayer avea însă |și o bibliotecă germană, cu clasici legați frumos, din care era ceva nou de cules pentru fostul elev al lui Nicolescu și, ca să zic așa, și al bietului Teodori. Pe paginile dramelor lui Schiller am încercat, vai, fără folos apreciabil! să mă inițiez într-o literatură al cării sentimentalism romantic, ca în despletiții lui Briganzi, cu un Karl Moor potrivit cu ochelarii mei fumurii, cu lipsa mea de cravată și cu bețigașul amenințător, m-ar fi putut seduce atît de ușor. Dar pentru fericita, mîntuitoarea atingere cu o altă literatură, a cării limbă o stăpîneam foarte bine, dar de care fusesem despărțit prin bariera școlii de atîta vreme, mai trebuiau cîteva luni de zile și toate pățaniile provocate de nelipsita mea independență de spirit.
Deocamdată mă întindeam lacom, în lipsa oricărui sfat de pe catedră – și decît să fie o impunere, în cine știe ce direcție învechită ori fără potrivire, era mai bine așa! —, către ce-mi pica în mîni din noul scris românesc, într-o vreme cînd, de o parte, la moldoveni era un realism oriental, iar, de alta, la bucureșteni, un romantism de pitoresc colorat, capricios și zglobiu, cu o mult mai mare adîncime.
Am cetit astfel, cu unii, puțini, din colegii mei, scrierile lui Constantin Miile: Dinu Milian, imitație după Jules Valles, dar plină de amintiri autobiografice dintr-o societate așa de asemenea cu aceea în mijlocul căreia trăiam, apoi Feciorul Popei, în care colorile erau mai vulgare și mîna mai grea, fără să las deoparte Caietul roșu, în care era pasiunea franceză pentru baricade, pe care a înțeles-o și Eminescu în Împărat și proletar, și negația
